sâmbătă, 1 iunie 2013

Povestea Muntelui Rosu


Ultima escapadă din titlul "Ne rupem picioarele prin munţi" a fost făcută miercuri 28 mai, excursie care era programată să aibă loc undeva prin martie. Din diverse motive am fost însă nevoiţi să mai amânăm ieşirea şi asta ar fi chiar singurul regret; că nu putem fi mai des în mijlocul naturii...

EXCURSIA
Pe sistemul BUGET MINIM (150 LEI de benzină), BOCANCI, MUNTE, CAFEA, BERE, SANDVIȘ-URI, SPIRIT, AVENTURA şi PRIETENIE, am plecat ( eu şi camaradul Bulgaru) cu maşina din Bucureşti la 7 dimineaţa, ne-am hotărât repede la ruta Zăganu-Gropşoarele- Muntele Roşu (Masivul Ciucaş) şi de cum am ajuns în Cheia, am parcat maşina şi ne-am oprit la primul butic pentru alimentarea cu Ciucaş rece la 2,5 lei. Nu o să dezvălui cantităţile că nu e frumos, oricum vremea era perfectă, berea era rece şi tot ce mai trebuia era să o luăm încetişor de încălzire, către intrarea în traseu, care se face de undeva chiar din DN.

Iniţial traseul este usor, începe cu "Piscul Turiștilor" spre "Stâna din Zăganu" ,însă noi am fost mai cu "talent" şi am ales să o luăm pe scurtătura direct spre vârf, fără să mai ţinem cont de traseu. Desigur, asta nu se face în mod normal, însă noi suntem suficient de experimentaţi şi pregătiţi fizic încât, la ce peisaj vedeam de jos de la poalele muntelui, nu ne făceam probleme cum că nu am fi ajuns în vârf sănătoşi. Şi iată, începe mai întâi urcatul prin pădure, apoi mai abrupt printre pietre, o pauză, iar urcat anevoios, o altă pauză de hidratare şi după care, ultima parte a urcuşului către vârf, a fost, cel puţin pentru mine, în patru labe cocoţându-mă pe nişte stânci. După care m-am trezit fix pe creasta muntelui căutând în zare ceva marcaje care trebuiau să fie acolo pe undeva. Am reperat unul din ele, montat pe Vârful Gropşoarele (1883m) şi ne-am făcut drum printre jnepeniș direct spre vârf...destul de dificil. Ne-am dat seama că dacă urmăream traseul de la baza muntelui, probabil am fi ajuns ceva mai devreme, însă chiar aveam nevoie de ceva adrenalină extra şi de endorfinele de serviciu în ziua aia. Sunt fan când simt durerea picioarelor, atunci când nu te mai asculta de la atâta urcat, îmi place nespus sa îmi urce pusul în cap de la efort...practic atunci zâmbesc si lupt mai departe. Este un feeling aparte.:)

Pe tot parcursul acestui traseu, peisajul a fost de vis, nu mai spun cum m-am simţit sus pe creasta şi nu vreau să spun nimic despre priveliștea de acolo! 360 grade si zeci de kilometri de munţi, vai, păduri, cer, orașe, nori... Cine nu a experimentat aşa ceva şi-a ratat viaţa. Aş mai spune că Muntele Roşu este roşu datorită rhododendron-ului ,cunoscut sub denumirea populară de "trandafirul sau bujorul muntelui", o plantă deosebită şi dealtfel spectaculoasă. Văzut de jos, practic nici nu îţi dai seama de ce muntele are această culoare roşiatică.
Am coborât spre cabana Muntele Rosu târziu și chiar și asa sentimentul a fost ca timpul trecuse mult prea repede iar mie îmi era în continuare "foame" de natura...de munte și de spiritul locului.


 

POVESTEA
Am experimentat ETERNITATEA într-o clipă. Şi acea clipă era atunci. "Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul". Am înţeles perfect înţelesul acestor vorbe preț de câteva minute cat am stat sus pe creastă în bătaia vântului și a soarelui... privind în zare.Acolo era prezent CREATORUL, DIVINITATEA , ABSOLUTUL...

De acolo lumea se vedea  mică , atât de mică şi de neînsemnată încât practic , în acele momente ea chiar nu mai exista pentru mine. Mi-am dat seama că de de fapt aşa şi este și ca în mod normal nu mai are rost sa ma mai întorc în ea. Pe lângă tot acest peisaj magnific al naturii muntelui, "lumea" este atât de mică şi neînsemnată şi doar noi, fraieri ce suntem, îi dăm atâta importanţă şi punem atât de multă pasiune deşartă pentru ea, câteodată irosindu-ne viaţa trăind aiurea, când totul ar trebui să fie simplu şi frumos. Oamenii caută disperaţi liniştea sufletească şi ARMONIA, oriunde în altă parte, dar mai puţin aici în natură, NU. Ce păcat ! Ce păcat că suntem îndoctrinaţi de o societate bolnavă, ignoranţi şi de multe ori atât de proşti încât nu vedem şi nu realizăm ca fericirea poate sta în aceste sentimente fantastice legate de locuri sau lucruri simple, pe lângă care trecem de multe ori fără să le observăm. Ne dăm sufletul ca să construim case, să ne cumpărăm maşini şi haine scumpe, să ne distrăm weekend-urile în baruri sau discoteci, risipim viata tânjind după bogății... cautam năluca fericirii distrugându-ne sănătatea, iar la sfârşit când tragem linie,ne dăm seama că totul a fost doar un circ ieftin, o iluzie după care am alergat neîncetat, fără nicio valoare spirituală. Iluzii deșarte, vânare de vânt ...și atât !

Ce ne rămâne de făcut?

Numai sabia mai poate schimba ceva !!!