Enjoy your life !

2013...2014...2015... sunt niște cifre, niște numere pare sau impare, nici mai mult nici mai puțin. In cel mai bun caz poate, niște simple statistici, pentru unii mai fericite pentru alții mai puțin fericite. Ele nu au cum și nu pot schimba ceva în viata noastră asa cum ne place noua sa credem atunci când sărbătorim cu fast trecerea de la un an la următorul an. Cursul normal și firesc al vieții nu tine cont de cifrele astea. Indiferent câte pahare de șampanie bem și cate artificii explodează în jurul nostru în noaptea de Revelion.

S-a văzut ca nu s-a întâmplat nimic când am trecut cu toții în anul 2000, când așteptările începutului de nou mileniu au fost pentru unii către apocalipsă, iar pentru alții -de schimbare a destinelor în fericire absolută. Nu,nimic din toate astea. Nimic nu s-a schimbat în mod atât de brusc, atât de radical la ora 12 noaptea încât sa provoace o răsturnare de situație. Deci de unde atâta nebunie și fericire în noaptea de Revelion?   Dacă stăm să ne gândim sincer și cât se poate de serios, "adevărata fericire" pe care toți ne-o dorim, nu o vom putea-o găsi niciodată cautând-o undeva în viitor.

Schimbările se fac în timp, nu într-o secunda.

Schimbările se fac în timp, deciziile schimbării însa se pot lua într-o secunda.

In noaptea dintre ani,  visăm cu toții la mari realizări, cariere strălucite, sănătate, familii fericite, bani, averi, dar toate astea sunt iluzii. E frumos sa visezi, însa e greu să trăiești și să te hrănești doar cu iluzii, caci cine iți garantează că vei apuca să trăiești într-un viitor?

Schimbările năzuite pentru un an mai bun nu au cum să vină decât din noi, nu din cifre, nu din horoscop sau alte superstiții. Încrederea în noi, devotamentul și mai ales munca sunt virtuți esențiale  care ne pot aduce reușita în anul în care statistic abia am pășit. Principiul însa era valabil și pentru anul trecut,asa-i ? Deci să nu mai găsim motive pentru nereușitele noastre. Fie le acceptam cu ințelepciune, fie schimbăm ceva.

Schimbările se fac în timp, nu într-o secundă.

Schimbările se fac în timp, deciziile schimbării însa se pot lua într-o secundă. 

De fiecare dată la cumpăna dintre ani, ne dorim în gând sau cu voce tare"un an mai bun", de fiecare dată cu iluzia că poate se întâmplă un miracol și pentru noi, dar ca acest miracol sa se întâmple, noi nu facem nimic. Doar așteptam ceva mai bun, dar atenție, nu timpul îți îndeplinește dorințele ci doar tu poți fi acela! Așteptând prea mult, timpul trece uluitor de repede pe lângă noi și nu mai realizam că de fapt avem un prezent. Un prezent, singurul care există cu adevărat, practic tot ce avem, caci cine ne garantează că vom apuca să vedem viitorul? Așteptând un viitor mai bun, tot timpul ignorăm să trăim prezentul. Si dacă oricum trecutul nu îl mai putem schimba, iată că nu trăim nici trecutul ,nici prezentul și nici viitorul. In mod clar trăim doar cu iluzia lui și cu ce ar putea el să aducă mai bun pentru noi.

2015 va fi un an ca oricare altul. Pentru unii mai bun, pentru alții mai prost. Si pentru unii și pentru ceilalți contează doar dacă vom fi conștienți că trebuie sa ne trăim viata! Timpul e singura virtute care nu se poate schimba ,odată trecut, timpul este irecuperabil.

Enjoy your life my friends!
Indiferent în ce an trăiți. 

O lectie de viata !

Al doilea an la rând am participat la crosul organizat de Prosport numit “Midnight Run”, care a avut loc de desfăşurare pe pasajul Basarab, unul dintre puţinele (dar frumoase) “realizări” în materie de şosele, pasaje şi poduri din ultimii 23 de ani ! Startul ar fi trebuit să fie fix la ora 00.00 pe data de 4 august ,însă organizatorii au decis devansarea lui cu două ore. Destul de nefericită alegerea pentru că la ora stabilită asfaltul radia o căldură care aproape te sufoca...ce să mai alergi!  Poate data viitoare- Prosport vă gândiţi să reveniţi tousi într-un parc, locaţie mult mai potrivită pentru asemenea competiţie.

Eu şi prietenul Bulgaru ne antrenăm de ani de zile, constant, doar pentru menţinerea în formă… şi cam atât, iar de multe ori mai bem şi câte o bere vara după turele din IOR , totul pe sistemul “prietenie, spirit şi credinţa” ! Credinţa că nu o să ajungem gloabe prea curând ! :))

Nu mai contează locul pe care am ieşit ( la categoria noastră de vârsta unul chiar foarte bun), practic eu şi cu prietenul Bulgaru alergam “just for fun”, nu ne-am propus nimic, nu suntem în top , dar nu suntem nici ultimii, “suntem acolo” şi asta ne oferă o mare satisfacţie de ordin spiritual, căci după fiecare participare ne încărcăm pentru mult timp cu o energie pozitivă fantastică!  De data asta am trecut amândoi linia de sosire ţinându-ne de gât şi cu mâinile strânse în semn de respect şi prietenie !  :))

Însă la această competiţie am văzut cu ochii mei ceva demn de toată admiraţia! Printre cei 600 de concurenţi era şi un băiat cu un handicap locomotor care a terminat cursa de 5 km şi pe care eu personal l-am felicitat şi l-am îmbrăţişat în semn de mare admiraţie atunci când a trecut linia de sosire…

Este incredibil ce spirit puternic, câtă ambiţie şi devotament a fost în sufletul acestui om care a reuşit această performanţă, câtă determinare am văzut în ochii lui… pe mine unul m-a impresionat teribil!

Cu un picior şchiop, transpirat tot , a alergat încet în felul lui dar nu s-a oprit niciun moment… chiar dacă a ieşit ultimul- nu a contat… Şi cred a dat o lecţie fantastică celor care au abandonat cursa înainte de final.
 Eu consider că în astfel de competiţii nu contează aproape deloc rezistenţă fizică sau antrenamentul ci modul în care te montezi psihologic şi îţi propui ca să termini cursa ! Iar motivaţia asta la el a funcţionat foarte bine !

Văzându-l, mi-am dat seama că în viaţă nu există nicio barieră de netrecut, că absolut orice ne este posbil doar prin credinţă, ambiţie şi devotament.
Mă gândeam oare câţi graşi corporatişti cu burţile pline de plăcinte, shaorma şi căcat , care mănâncă numai mizerii de dimineaţă până seara fără să ţină cont de nimic, oare câţi beţivi cu ficatul distrus de alcool,  câţi drogaţi sau câţi fumători înrăiţi, oameni născuţi perfect sănătos, dar care îşi bat joc de vieţile şi trupurile lor, oare câţi ar fi putut termina cursa ??? Oare ce simte această persoană cu dizabilități clare, când vede în jurul lui oameni care prin ceea ce fac chiar vor să devină handicapat(i), oameni “întregi” care îşi bat joc de ei însăşi şi care nu sunt conştienţi şi reconoscatori pentru faptul că ar putea oricând să ducă o viaţă perfect sănătoasă, însă ei aleg să  trateze viaţa cu maxim dispreţ ???
M-a apucat milă şi întristarea pentru condiţia lui socială, iar pe de altă parte am fost fericit pentru el şi pentru reuşita lui şi în final pentru lecţia fantastică pe care mi-a dat-o…
Iar atunci când voi pleca oriunde la drum şi dacă voi fi vreodată aproape să abandonez, o să mă gândesc la el cu certitudinea că fapta lui o să-mi dea o mare putere şi că nu trebuie sa renunţ niciodată   !!!
RESPECT MAXIM OMULE !

NUMAI SABIA MAI POATE SCHIMBA CEVA !

Devilstone ( Part 2)

 A doua zi de dimineaţă ploua marunt şi după ce am luat micul dejun, am plecat spre centrul micuţului orăşel Anyksciai. Am luat-o pe straduţe. Curat, civilizat. Case simple, marea majoritate din lemn, curţi fără garduri, “aer nordic”. Preţuri că în România, poate ceva mai mici, în condiţiile în care salariul mediu este peste al nostru. Pe stradă se văd oameni interesanţi, cu zâmbet pe faţă, nu încruntaţi şi cocoşaţi de probleme cum adesea vezi pe la noi. Femei frumoase nu sunt numai în România ...:))  În centru, o bibliotecă cu o arhitectură deosebită, o catedrală romanocatolica superbă, un râu foarte curat, multă , multă natura. Concluzionez cu prietenul Bulgaru ( că am mai fost şi noi plecaţi în stânga, în dreapta si putem trage astfel de concluzii) că locurile sunt foarte frumoase iar oamenii sunt deosebiţi. Neaşteptat! Toată lumea ştie engleza aproape la perfecţie, în orice magazin, în orice conversaţie intrăm ne înţelegem reciproc perfect. Toţi sunt extrem de prietenoşi şi calzi şi nu am simţit niciun fel de ironie sau altceva când , întrebaţi fiind, am răspuns că venim din România. În principiu cred că (măcar aici) suntem respectaţi, nu îmi dau seama de ce, dar asta a fost percepţia.

Întorcându-ne în zona festivalului, am observat că pe la ora 15.00 distracţia era în punctul culminant şi asta nu datorită soarelui care îşi făcuse în sfârşit apariţia ! Pe o scenă micuţă se cântau live cover-uri de metal extrem pe sistem karaoke, un fel de concurs cu o audienţă demnă de invidiat pentru orice trupă din underground ul nostru. Toată lumea stătea jos pe iarba , iar unii mâncau , beau bere şi râdeau în hohote. În imediata apropiere se încinsese un meci de fotbal între rockeri, desigur tot pe iarbă. Am coborât la sena cealaltă unde se făceau probe de sunet, iar în zona de merch era trafic intens, nu pleca nimeni de acolo fără un suvenir. Am coborat să vizităm zona de camping cu Petre şi Daina şi am rămas uluit de cât de frumos era aşezată toată povestea. Corturi aranjate civilizat pe iarbă sau printre copaci în imediata apropiere a unui rău şi a unei plaje cu nisip,desigur artificiale. Şi aici oamenii găteau, beau sau jucau tot felul de jocuri ,volei, fotbal,unii făceau chiar baie. Moment în care Daina a început să ne povestească câte puţin din istoria festivalului, repet, un gen de festival de rock extrem care nouă ni s-ar potrivi foarte bine, în teorie. Cu toate astea am aflat lucruri esenţiale care ţin de mentalitate şi care din păcate nu au nicio treabă cu sistemul nostru de a gândi… Revin la ce am spus şi în partea întâi şi anume că un festival de genul ăsta nu îl fac organizatorii sau trupele, festivalul în principiu este susţinut de spectatori care înţeleg asta şi susţin fenomenul prin cumpărarea de abonamente din timp.  Atentie, fără vreo finanţare din partea statului/primăriei. Făcând o paranteză, e bineştiut că W.O.A. e sold-out înainte ca organizatorii să anunţe trupele. Oamenii in principiu sunt interesaţi de fenomen aşa cum este el marketat şi mai apoi de trupele participante. Desigur, e un bonus foarte bun să ai cel putin un headliner cu nume rezonant !

 Back ! În tot acest timp Adi a meşterit la programarea luminilor, iar când totul a fost gata ne-am întors la hotel pentru a ne pregăti de show.Imbracaţi, rujaţi,pieptanaţi, ne-am întors la scenă în timpul prestaţiei celor de la Tides From Nebula, o trupă care mie îmi place foarte mult, atât ca atitudine live cât şi că muzica. În doi-trei ani îi văd sus , şi asta pentru că foarte multe trupe poloneze au reuşit să iasă din anonimat la nivel internaţional, datorită seriozităţii şi a mentalităţii sănătoase, lucru care nouă ne lipseşte cu desăvârşire, recunosc. Un alt element important de reţinut este că pe nicio scenă nu s-a întârziat mai mult de 5 minute!!!  Programul a fost respectat aproape de perfecţiune ! Mă minunez că aici se poate, şi probabil singura explicaţie ar fi că, conform timpilor de scenă, toate trupele au primit câte 30 -40 minute de setup/line-check,suficient de mult, lucru evident care a ridicat fantastic calitatea prestaţiei artistice cât şi a sunetului. 

 Show-ul nostru a fost unul obişnuit , nu cel mai grozav dintre toate, dar personal mi-am dat seama că lipsa concertelor duce clar la un fel “slăbire a muşchilor” , indiferent câte repetiţii faci acasă. Petre la primul lui concert cu noi s-a descurcat admirabil şi în ciuda emoţiilor a reuşit să fie la standardul grupului nostru. În schimb publicul a fost fascinat de prestaţia noastră, de proiecţii şi de sync-ul pe lumini. La un moment dat se adunase lume multă, să zic în jur de 600-700 oameni care căscau ochii, iar după fiecare piesă aplaudau. Pentru o trupă absolut necunoscută cum am fost noi pentru Devilstone, eu zic că a fost o performanţă. Şi asta s-a văzut şi în vânzările de Cd-uri, am epuizat stocul imediat, iar domnisoara de la standul de merch, a doua zi chiar mă certa că de ce am venit cu aşa de puţine, că tot întrebau rockerii de TAINE.  

După concert a început beţivaneala. Toate gagicile din back-stage ne-au felicitat şi s-au oferit să ne cinstească cu băutura locală “Raudonos Devynerios 999” un fel de Jagermeister din diverse plante, Bloody Mary si bere Tauras. A început o pălăvrăgeală şi o caterincă bestială, iar eu că un pensionar ce sunt , m-am dus să-i văd pe Enslaved ( am rezistat trei piese) iar apoi m-am retras la hotel lăsându-i pe băieţi să se simtă bine la after-party-ul care avea loc în cortul oficial. Pe semne că s-au simţit tare bine , din moment ce a doua zi la plecare toată lumea era mahmură. Dar na, suntem rockeri sau nu mai suntem ??? J

A doua zi ne-am urnit destul de greu şi cu ceva păreri de rău, către România, nu înainte de a mai da o fugă până în zona festivalului unde încă mai era activitate - chit că evenimentul practic se terminase şi începuse din nou să plouă.

Drumul până acasă a fost iar plin de peripeţii şi voia-bună, dar parcă ne lipsea totuşi ceva, se simţea o mică tristeţe. Mie personal îmi lipsea mirosul acelor locuri şi când spun asta vorbesc foarte serios. Este vorba de un miros fascinant de “fresh” ca un parfum în aer care îţi intră din plămâni în creier şi îţi rămâne o perioadă acolo. Şi acel miros nu era doar de la pădurea umedă de pin amestecat cu brad şi de la iarba aia, ci acel miros venea şi de la oameni. Oamenii ăia miros a curat, miros a voia-bună şi dezinvoltura. Mirosul este total altfel decât îl percepem noi aici. Aş insista pe tema asta şi aş spune că femeile lituaniene sunt foarte atrăgătoare nu doar pentru că ştiu să se poarte si că ştiu să fie prietenoase, sunt foarte drăguţe şi voioase ci pentru că… miros tare-tare bine ! Şi nu, nu este un parfum anume…

În concluzie spun că aş repeta oricând această experienţă chiar dacă drumul a părut foarte lung şi pe adesea obositor, dar parcă a fost atât de bine şi ne-am simţit atât de respectaţi ca artişti şi împliniți sufleteşte încât spun sincer că toate eforturile pe care le-am făcut până acum legate de grupul TAINE , au meritat cu prisosință !

Rareori te simţi binecuvântat in viaţa alături de prietenii tăi dragi, alături de muzică bună şi o aşa fascinantă si liniştită natură ! Lituania, Devilstone, Bulgaru, Tom, Adi, Sep, Petre, Stefaniţa- VĂ MULŢUMESC ! 

Andy -TAINE ( azi fără sabie :))

Devilstone - (Partea 1)

Am plecat către Devilstone în dimineaţa zilei de 11 iulie cu un bus de 8 locuri închiriat, în formula TAINE plus Stefaniţa  ( Ştefan Panea- sunet) ,Tom Brânduş (video) şi prietenul Bulgaru, nelipsit, probabil cel mai mare “stand-up comedy man” din istoria râsului din România !  :)

Nu am să pot povesti niciodată cât de tare ne-am distrat pe drum şi prin ce peripeţii  comice am trecut, chiar  a fost cea mai intensă “noapte-zi-noapte” din viaţa mea, şi oricât de obosiţi am fost cu toţii, nebunia asta de 4000 km (dus-întors) a meritat pe deplin!

România. Mult, chiar prea multă Românie…
Am trecut apoi prin Ungaria, am trecut prin Slovacia şi ne-am oprit în Polonia la Varşovia pentru un ceas, pentru altfel era chiar păcat să nu vedem ceva mai în detaliu. Oraşul se asemăna destul de mult cu Bucureştiul, însă la capitolul curăţenie şi civilizaţie e cu un cap peste. Am pornit din nou cu bateriile încărcate, nerăbdători să trecem graniţa în Lituania. Pe tot parcursul drumului până dincolo de graniţă  ( care dealtfel nici nu există fizic) am trecut practic printr-o nesfîrșită pădure ! Pădure , pădure, pădure...

Am ajuns la festival pe o ploaie măruntă şi de cum am coborât din maşină, încă de la poarta am fost personal acostat de trei gagici luate de aburii alcoolului cu care am intrat în vorbă imediat. Foarte prietenoase şi sociabile  mi-au zis că tocmai începuse să cânte “Orange Goblin”, dacă vreau să-i văd. Între timp şi-a făcut apariţia hostess-a noastră cu pass-urile şi permisul de intrare cu maşina şi imediat am dat năvală în zona festivalului. Nu are rost să mai explic cum arată locaţia, pentru că se poate vedea uşor din poze şi din filmări. Mie personal mi s-a părut o locaţie perfectă pentru un aşa festival , iar dacă în toată ţara asta a noastră numită România găsim cu uşurinţă un asemenea colţ de natură îmbietor , partea  tristă a peisajului devine atunci când vine vorba de umplut peisajul cu spectatori . Aici e marea tragedie. În România asta pitoreasca a noastră nu avem şi nu vom avea niciun festival de rock (de “metal”)  de nivel mediu, targetat pe un public să zic de 2000-3000 spectatori care să participe activ la ridicarea nivelului unui asemenea eveniment de rock extrem. Mă gândesc cu groază că în România, cu line-up-ul festivalului DEVILSTONE, gen Enslaved, Shining ,Kadavar, Orange Goblin, etc. ,care sunt numele cele mai rezonante de anul ăsta, la noi în ţara ar fi fost un fail maxim !
Îmi vine în minte Ghost Fest, care pe o schemă asemănătoare, din punctul meu de vedere este un semi-fail lamentabil şi asta evident că s-a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla  din vina exclusivă a spectatorilor.
Spectatori-consumatori care habar nu au să trăiască cu adevărat evenimente de genul ăsta, încât să cumpere bilete sau abonamente din timp, indiferent ce trupe ar cânta, să campeze trei zile în mijlocul naturii, uitând de toate problemele oraşului, şi să se distreze, jucând fotbal, volei, cântând la karaoke, pictând, făcând tatuaje, făcând plajă şi baie, pescuind , închegând prietenii, socializând….şi unde la final, concertele - muzica live să fie un bonus care să împlinească practic toată distracţia!

Cât de departe suntem… şi ce păcat, raportând totul la o ţară cu 20 milioane de locuitori pe langa cele 3- ale Lituaniei…de aproape şapte ori mai mult!!!

Scurtă descriere a locaţiei. (Fuck you concrete! Shame on you România !)
În marginea oraşului Anyksciai , într-o pădure, de cum intri pe aleea principală era amenajată o parcare mare pentru maşini şi rulote care erau aşezate într-un mod extrem de civilizat pe iarbă, in asa fel incat ca nimeni sa nu fie blocat. În stânga drumului ajungeai la prima scenă şi la zona de băuturi şi mâncare, care se continua cu un teren de fotbal/altele, cortul pentru “Metal Clinic” din timpul zilei şi o zonă de relax cu fotolii amplasate pe iarbă. Mergând înainte,drumul cobora şi ajungeai la un fel de amfiteatru natural, printre copaci, unde era poziţionată cea de-a doua scenă , ceva mai mare decât prima, tot acolo fiind amenajata şi zona de merch şi food. În stânga scenei în spatele standurilor era organizată zona oficială unde ne-am beţivanit la “after party”, plus zona de urgenţă şi testerul de alcoolemie. J ( la care în ultima zi era coadă )
Desigur nu mai este cazul să povestesc de cele două zone perfect poziţionate de toalete (suficiente) şi spălători/ duşuri.

Cireaşă de pe tort, descoperită de mine deabia a doua zi, a fost zona de camping, care era şi mai jos, undeva ceva mai departe în spatele scenei,după copaci, iar totul culmina cu o mini-plaja cu nisip, un teren de agrement, câteva pontoane şi desigur un rău cu o apă perfect curată ! Îţi poţi dori ceva mai mult de atât?

Pe toată perioada festivalului am fost însoţiţi , desigur doar atunci când era cazul, de către Daina, o tipă foarte cool, responsabilă dar totodată funny, foarte pregătită, care fără să facă eforturi ne-a făcut să ne simţim chiar mai bine decât acasă. Am primit acces la zona de băutură şi mâncare pentru artişti şi curioşi fiind am intrat în vorbă cu staff-ul festivalului si tehnicienii scenelor , toţi foarte amabili şi prietenoşi.
 După ce am zăbovit vreo două ore între cele două scene, unde se cânta aproape alternativ, fără prea mari suprapuneri , am văzut prestaţia celor de la SHINING , după care ne-am dus să căutăm hotelul unde fusesem cazaţi şi personal am rămas plăcut surprins când am realizat că era probabil cel mai mişto şi de bun gust din oraş.
 Ce să zic, per total am fost primiţi ca nişte prinţi, sau cel puţin asta e impresia când vi dintr-o ţară precum România, unde de obicei eşti tratat precum un nimeni. Nu înţeleg de ce în ţara asta a noastră nici măcar după 20 de ani de activitate nu reuşeşti să primeşti un pic de respect, un loc al tau, dacă nu se poate mai mult. Şi spun asta, pentru că de-a lungul carierei noastre am avut parte de nişte experienţe de toată jena. Şi trendul ăsta de bataie de joc poate continua cu uşurinţă şi în viitor, de vreme ce nu văd că cineva ar vrea să schimbe puţin lucrurile într-o direcţie “profi”, sănătoasă bazată pe respect. Măcar.

Va spun eu, doar SABIA MAI POATE SCHIMBA CEVA !

TO BE CONTINUED…

Povestea Muntelui Rosu

Ultima escapadă din titlul "Ne rupem picioarele prin munţi" a fost făcută miercuri 28 mai, excursie care era programată să aibă loc undeva prin martie. Din diverse motive am fost însă nevoiţi să mai amânăm ieşirea şi asta ar fi chiar singurul regret; că nu putem fi mai des în mijlocul naturii...

EXCURSIA
Pe sistemul BUGET MINIM (150 LEI de benzină), BOCANCI, MUNTE, CAFEA, BERE, SANDVIȘ-URI, SPIRIT, AVENTURA şi PRIETENIE, am plecat ( eu şi camaradul Bulgaru) cu maşina din Bucureşti la 7 dimineaţa, ne-am hotărât repede la ruta Zăganu-Gropşoarele- Muntele Roşu (Masivul Ciucaş) şi de cum am ajuns în Cheia, am parcat maşina şi ne-am oprit la primul butic pentru alimentarea cu Ciucaş rece la 2,5 lei. Nu o să dezvălui cantităţile că nu e frumos, oricum vremea era perfectă, berea era rece şi tot ce mai trebuia era să o luăm încetişor de încălzire, către intrarea în traseu, care se face de undeva chiar din DN.

Iniţial traseul este usor, începe cu "Piscul Turiștilor" spre "Stâna din Zăganu" ,însă noi am fost mai cu "talent" şi am ales să o luăm pe scurtătura direct spre vârf, fără să mai ţinem cont de traseu. Desigur, asta nu se face în mod normal, însă noi suntem suficient de experimentaţi şi pregătiţi fizic încât, la ce peisaj vedeam de jos de la poalele muntelui, nu ne făceam probleme cum că nu am fi ajuns în vârf sănătoşi. Şi iată, începe mai întâi urcatul prin pădure, apoi mai abrupt printre pietre, o pauză, iar urcat anevoios, o altă pauză de hidratare şi după care, ultima parte a urcuşului către vârf, a fost, cel puţin pentru mine, în patru labe cocoţându-mă pe nişte stânci. După care m-am trezit fix pe creasta muntelui căutând în zare ceva marcaje care trebuiau să fie acolo pe undeva. Am reperat unul din ele, montat pe Vârful Gropşoarele (1883m) şi ne-am făcut drum printre jnepeniș direct spre vârf...destul de dificil. Ne-am dat seama că dacă urmăream traseul de la baza muntelui, probabil am fi ajuns ceva mai devreme, însă chiar aveam nevoie de ceva adrenalină extra şi de endorfinele de serviciu în ziua aia. Sunt fan când simt durerea picioarelor, atunci când nu te mai asculta de la atâta urcat, îmi place nespus sa îmi urce pusul în cap de la efort...practic atunci zâmbesc si lupt mai departe. Este un feeling aparte.:)

Pe tot parcursul acestui traseu, peisajul a fost de vis, nu mai spun cum m-am simţit sus pe creasta şi nu vreau să spun nimic despre priveliștea de acolo! 360 grade si zeci de kilometri de munţi, vai, păduri, cer, orașe, nori... Cine nu a experimentat aşa ceva şi-a ratat viaţa. Aş mai spune că Muntele Roşu este roşu datorită rhododendron-ului ,cunoscut sub denumirea populară de "trandafirul sau bujorul muntelui", o plantă deosebită şi dealtfel spectaculoasă. Văzut de jos, practic nici nu îţi dai seama de ce muntele are această culoare roşiatică.

Am coborât spre cabana Muntele Rosu târziu și chiar și asa sentimentul a fost ca timpul trecuse mult prea repede iar mie îmi era în continuare "foame" de natura...de munte și de spiritul locului.

 

POVESTEA
Am experimentat ETERNITATEA într-o clipă. Şi acea clipă era atunci. "Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul". Am înţeles perfect înţelesul acestor vorbe preț de câteva minute cat am stat sus pe creastă în bătaia vântului și a soarelui... privind în zare.Acolo era prezent CREATORUL, DIVINITATEA , ABSOLUTUL...

De acolo lumea se vedea  mică , atât de mică şi de neînsemnată încât practic , în acele momente ea chiar nu mai exista pentru mine. Mi-am dat seama că de de fapt aşa şi este și ca în mod normal nu mai are rost sa ma mai întorc în ea. Pe lângă tot acest peisaj magnific al naturii muntelui, "lumea" este atât de mică şi neînsemnată şi doar noi, fraieri ce suntem, îi dăm atâta importanţă şi punem atât de multă pasiune deşartă pentru ea, câteodată irosindu-ne viaţa trăind aiurea, când totul ar trebui să fie simplu şi frumos. Oamenii caută disperaţi liniştea sufletească şi ARMONIA, oriunde în altă parte, dar mai puţin aici în natură, NU. Ce păcat ! Ce păcat că suntem îndoctrinaţi de o societate bolnavă, ignoranţi şi de multe ori atât de proşti încât nu vedem şi nu realizăm ca fericirea poate sta în aceste sentimente fantastice legate de locuri sau lucruri simple, pe lângă care trecem de multe ori fără să le observăm. Ne dăm sufletul ca să construim case, să ne cumpărăm maşini şi haine scumpe, să ne distrăm weekend-urile în baruri sau discoteci, risipim viata tânjind după bogății... cautam năluca fericirii distrugându-ne sănătatea, iar la sfârşit când tragem linie,ne dăm seama că totul a fost doar un circ ieftin, o iluzie după care am alergat neîncetat, fără nicio valoare spirituală. Iluzii deșarte, vânare de vânt ...și atât !

Ce ne rămâne de făcut?

Numai sabia mai poate schimba ceva !!!

Molecula fericirii. De ce alerg?

Nu sunt un “alergător” profesionist. Îmi place însa enorm să mă mișc în parc, ori de cate ori am ocazia, iar în ultima vreme am tot încercat să îmi fac timp din ce în ce mai mult pentru asta ! Mă deconectează total de “lume” și de problemele stresante obișnuite din viata mea. In plus, un aspect foarte important, acest lucru îl fac în compania unui foarte bun prieten, care întotdeauna aduce un plus de bucurie , coeziune sufleteasca și “good vibe”.

Unora le place să alerge seara, ca să se elibereze de stres, altora le place să alerge dimineața devreme ,când aerul este proaspăt, pasarelele ciripesc și soarele este blând. Cel mai inutil îl consider alergatul pe bandă, chiar pierzi toată senzația!

Mi-am dat seama că foarte rar am nevoie de o muzică motivațională atunci când alerg. Poate doar seara dacă sunt foarte obosit. Poate. Spun asta pentru că văd că toți tinerii care aleargă prin parc, au căștile la urechi, iar eu consider că în acest fel pierzi contactul esențial cu natura din jurul tău respectiv cu energia pe care ar trebui să o primești ,transfuzata direct în spirit și în suflet prin intermediul frumuseții și sunetului naturii.
După o tura mare de IOR mă întorc de fiecare dată, culmea, foarte fericit acasă. Asta pentru că efortul eliberează endorfine. Iar endorfinele creează factorul fericire… Astfel că încet, încep să devin dependent de “running”si de starea psihica de după efort... 

Alerg de câțiva ani, nemaipunand la socoteala că începând cu vârsta de 9 ani am făcut sport de performantă la Dinamo- secția Judo cu sensei Gheorghe Nache și ca atare am un oarecare “background” sportiv. La 39 de ani am doar 65 kg ,dar m-as apuca oricând de orice sport de performanta ! Sună aberant, dar asta e realitatea.

Alerg de placere în medie 3-5 km, de obicei cu un sprint pe final care pune serios inima, picioarele și plămânii la treaba, însa anul trecut la crosul din Herăstrău am experimentat o senzație unica, de care nu mai avusesem parte pana atunci. In timpul concursului, datorită ritmului impus, am avut momente de “pierdere a cunoștinței”, de "plutire" sau deconectare de la starea de alergare, inexplicabila pe moment. De curând însa am citit că de fapt “fenomenul” se numește un fel de transă, sau mai bine zis o stare profunda de meditație pe care desigur eu nu o cautasem la momentul respectiv. Poate părea absurd, dar am simțit în câteva momente (care habar nu am cat au durat, pentru că timpul pe care l-am obținut la cross a fost de 48 min.) că mă conectez perfect cu natura ancestrala a omului…chiar cu Dumnezeu… A fost o senzație fantastica, când, pe moment nu mai simțeam nici un fel oboseală, pur și simplu pluteam, iar în jurul meu nu vedeam decât natura…copacii, pământul, lacul, frunzele și cerul. Dar le vedeam cu alți ochi, parca arătau altfel.

Precum am mai spus, nu demult am citit o carte scrisa de maestrul spiritual OSHO și am rămas blocat ! Iată ce spune :
…învață să-ți topești corpul, mintea și sufletul. Găsește modurile în care poți funcționa ca o unitate.
Se întâmplă de multe ori alergătorilor. Poate nu te poți gândi la alergat ca la o meditatie, dar alergatorii au simtit uneori o experienta puternica a meditației. Ei au fost surprinși pentru că ei nu o cautau - cine crede că un alergător poate experimenta pe Dumnezeu? Dar s-a întâmplat. lar acum, din ce în ce mai mult, alergatul devine un nou tip de meditație…
Nu trebuie să ajungi expert în alergare, rămâi amator încât sa îți păstrezi și atenția. Dacă simți uneori că ceva din alergare a devenit automat, renunță încearcă sa înoți. Dacă si asta devine automat, încearcă sa dansezi. Ceea ce trebuie să-ți amintești este că miscarea este numai o situatie pentru a crea starea de conștienta. Atata timp cat creează conștientă, este bună.
Dar dacă încetează să creeze conștientă, nu mai este de nici un folos; schimb-o cu o altă mișcare unde trebuie să fii din nou în alerta. Niciodată nu permite unei activități să devină automată.
Pentru un copil mic asta nu reprezintă meditație, ci doar o formă de tortură. Pentru un tânăr care este plin de viată si vibrații, aceasta reprezintă o reprimare, nu o meditație.” 

Deci la cros se întâmplase ca mintea ,corpul și sufletul s-au întâlnit într-un punct culminant undeva în absolutul spiritului.  și am avut parte de câteva orgasme interioare???!!! WOW !!! Am încercat să repet experienta, din păcate nu mi s-a mai întâmplat. Acum încerc sa îmi regăsesc echilibrul, poate, poate într-o buna zi...



Concluzii :
 Înțeleg din asta că de fiecare dată acest efort fizic, de orice natura, trebuie dus în direcția unei meditații, a unei comuniuni cu natura sau cu Dumnezeu, singura problema ar fi ca mișcarea sa nu devină una mecanica !
Deci NU automatismelor !!!

Pentru cei interesați, maestrul spiritual OSHO ne îndeamnă în cartea sa despre meditație:

“Foloseste-ti tot corpul în timp ce alergi; nu alerga ca și cum ești într-o cămașa de forța. Aleargă ca un copil mic, folosind tot corpul și mâinile, și picioarele - și aleargă. Respira adânc și din zona buricului. Apoi stai sub un copac, odihnește-te, transpira și lasă vântul răcoros sa vina; simte pacea. Aceasta va ajuta foarte mult.
Uneori stai pe pământ desculț și simte prospețimea, finețea si căldura. Orice ar fi gata să-ți dea în acel moment pământul, doar simte și lasă sa curgă prin tine. Si permite-i energiei tale sa curgă pe pământ. Fii conectat cu pământul.
Dacă ești conectat cu pământul, ești conectat la viata. Dacă ești conectat la pământ, ești conectat la corpul tău. Dacă ești conectat cu pământul, vei deveni foarte sensibil si atent - si tocmai de acestea avem nevoie…”

Mie mi se pare extraordinar ! Mult succes !

Si ceva pentru mood :

Numai alergatul mai poate schimba ceva ! :)

Suntem creatia unei Fiinte supreme !

Iată dovada incontestabila ca PĂMÂNTUL este, alături de OM, creația absolută a unei FIINȚE  infinite, supreme!
Mie mi se pare perfect...

Vizionare plăcută.