O clipa de fericire

 Dupã cum aratã natura, astãzi când scriu, cred cã avem parte de cea mai frumoasã toamnã din ultimii zece ani! Am promis cã o sã mã întorc cu o povestioarã despre ultima cãlãtorie în Masivul Ciucaş.

E ora 6.30 dimineaţa şi plecãm din faţa casei mele cu maşina prietenului meu - Domnel (aka Bulgaru). Am douã hărţi printate,una cu Masivul Piatra Mare cu traseul Timisul de Sus-cascada Tamina- Vârful Piatra Mare, cealaltã - cu Masivul Ciucaş cu traseul Cheia- Cabana Muntele Roşu- cabana  Ciucaş -Vârful Ciucaş.

 De cum ieşim din Petrom-ul din Otopeni cu douã cafeluţe Lavazza aburind şi mirosind a viaţa adevãratã, ne hotãrâm la cea de-a doua variantã, respectiv Vf. Ciucaş!

 

Cu o vitezã medie de 80km/orã şi consum de benzinã minim, ajungem în Cheia pe DN1 A în jur de ora 9.00.Trecem de localitate şi suntem atenţi în dreapta ca sã intrãm pe drumul cãtre cabana Muntele Roşu, care pe harta arata cã e asfaltat. Surprizã însã ! Drumul aratã groaznic, pur şi simplu ca şi bombardat, fusese probabil asfaltat acum 30 de ani. Am fi lãsat maşina chiar acolo şi am fi urcat pe jos fãrã probleme, însã speranţa cã drumul s-ar putea îmbunătăţi, ne chinuie sã alegem cu grijã gropile înjurând primãria.

Ajungem la Cabana Muntele Roşu pe un platou de o frumuseţe unicã. Pentru cã eram deja în Ciucaş, ne comandãm din berea cu acelaşi nume şi nu ne-am mirat deloc când ospãtarul ne-a spus cã nu are. Ne mulţumim doar cu un Ciuc în loc de Ciucaş, plus bonus douã cafele. Suntem singurii clienţi şi ospãtarul este dornic de conversaţie, noi... de drumeţie.

Continuãm.

De la Cabana Muntele Roşu pleacã douã trasee importante. Unul cãtre Vf. Ciucaş prin Cabana Ciucaş marcat cu bandã galbenã si mai tarziu cu bandã rosie, iar celãlalt, cãtre Cheia, prin Muntele Roşu Culmea Gropşoarele-Zăganu, marcat cu triunghi roşu.

Primul stop ar trebui sã fie la Cabana Ciucaş. Pânã acolo ar trebui sã facem vreo o orã şi jumãtate. Intrãm în traseu, care este foarte foarte frumos, cu peisaje unice aşa cum suntem obişnuiţi sã vedem în România în astfel de locuri. Filmez, fotografiez şi mã încarc cu o energie unicã. Rezonez perfect cu natura, practic, mã întorc fix la elementele din care am fost creat. Dimensiunea lui Dumnezeu este absolutã şi mã face sã-mi întãresc credinţa cã toate astea nu pot fi "o întâmplare" aşa cum cred unii. Trebuie doar sã te uiţi în jur şi sã priveşti, sã miroşi şi sã simţi, ca sã îţi recunoşti însuti ca Dumnezeu este creatorul acestei lumi.

Urcuşul prin pãdure cãtre cabana Ciucaş se intersecteazã cu un drum forestier destul de abrupt pe care probabil nu urcã decât nişte maşini 4X4 foarte puternice. 

Ajungem la cabana care în 2007 a fost reconstruitã complet. Doar nişte poze pe pereţi mai amintesc de vechea cabanã. Noul proprietar a investit "ceva", aratã pitoresc şi, ceea ce mã surprinde este cã nici aici nu sunt turişti. De fapt pe întregul traseu, toatã ziua de joi, nu am întâlnit niciun turist... pare cam ciudat, nu? Da, pentru că noi, românii, suntem atât de îndoctrinaţi şi conduşi de spiritul de turmã, încât uitãm complet de Munţii Noştrii, Dunãrea, Delta Dunãrii şi de alte mii de locuri fabuloase pe care tocmai strãinii le apreciazã, însã niciodatã noi... Nu ştiu de ce avem nevoie sã cãlãtorim în alte ţări, când aici, avem tot ce ne trebuie, nu am sã înţeleg niciodatã asta!!!

Intrãm în cabana care arata de 3 stele, bem iarãsi câte o cafea de cãciulã, apã curatã de izvor şi înainte de pleca cãtre vârf, o tanti ne aratã toate camerele asigurându-ne de condiţiile de lux ale cabanei, în speranţa cã ne vom întoarce odatã.

Plecãm cãtre vârf pe la ora 13, vremea este în continuare superbã, fotografiez şi filmez în stânga şi în dreapta, cu gândul cã aş putea odatã sã arãt şi altora din aceste superbe locuri. Nu pot descrie frumuseţea vârfului Chiruşca, nu am cuvinte care sã exprime nici mãcar pe departe, perfecţiunea muntelui, deci nu o sã o pot face prin cuvinte. Poate o sã vã daţi seama din poze.

Trecem pe lângã Tigãile Mari, un grup de vârfuri stâncoase şi strãbãtând creasta, ajungem şi la punctul final, Vârful Ciucaş. Scoatem GPS-ul care ne aratã 1968 m altitudine. Vremea perfectã, fãrã pic de nori ne lasã sã putem strãbate zãrile de jur împrejurul nostru şi sã ne bucurãm de clipele acestea unice.

 Îmi scot cutia cu mâncare, basculez relaxat, sug douã bomboane mentolate, mai fac câteva poze şi fix la ora 15.00 o luãm din loc pe drumul deja cunoscut, cãtre Cabana Muntele Roşu.

Ajungem la maşina pe la ora 17... şi ceva. Ne schimbãm din bocanci în alte chestii mai comode şi plecãm în jos, de data asta pe drumul forestier. Am fãcut pânã în şosea vreo o jumãtate de orã de drifturi şi VTM printre copaci. Super-experientã!!! De cum am ajuns în şosea ne-am dat seama cã se întunecase de-a binelea. Ne oprim în Vãlenii de Munte pentru o ciocolatã şi o altã cafea. Cãldura din maşina mã anesteziazã şi aţipesc pentru 10 minute. Închid ochii şi parcã mã vãd iarãsi în vârful muntelui. E o senzaţie unicã... supremã... absolutã.

Ultima concluzie este cã regret nespus, cã la cei 37 de ani, chiar dacã am cãlãtorit mult mai mult decât o fac alţii, tot nu îmi ajunge. Sunt sute de locuri unde aş vrea sã ajung şi cu care sã mã contopesc. Am zis locuri. :))

Ajung în Bucureşti şi mai trag o concluzie. Acum 5 ore eram la 2000 metri altitudine pe vârful unui munte superb. Acum sunt într-un oraş supraaglomerat care mã streseazã. Cât de norocoşi suntem cã, dacã am vrea, am putea fi în câteva ore la munte sau în câteva ore la mare sau în deltã. Important este sã vrem. Am demonstrat cã, doar cu 75 de lei de cãciulã (benzina inclusa) te poţi bucura de viaţă enorm, lãsând în urma greutăţile, problemele, stresul cotidian şi celelalte lucruri neînsemnate din viaţă.                                         

Redescoperim încã odatã ceea ce înseamnã prietenia adevãratã, plãcerea de a împărţi din puţinul pe care îl ai, plãcerea de a te întoarce în naturã,dependenţa de linişte, de a fi singuri şi mai ales plãcerea de a-L gãsi de fiecare datã pe adevãratul Dumnezeu, Cel care ne înconjoarã. 

Numai sabia mai poate schimba ceva ! Si astazi ...si muntele !